Terapia anxietății

CE ESTE ANXIETATEA?

Frica reprezintă un răspuns emoţional neplăcut, însoţit de o serie de reacţii vegetative, la o ameninţare sau la un pericol extern, dar care are un caracter adaptativ. Anxietatea este o frică iraţională, fără un motiv cunoscut şi neexplicată de o altă boala psihică sau de o afecţiune organică, aceasta neputând fi controlată de pacient şi manifestându-se cronic, permanent şi difuz sau în mod paroxistic. Anxietatea constă în anticiparea unui pericol iar atacurile de panică sunt exprimări paroxistice ale acestei tulburări.

Sunt recunoscute în geneza Tulburării anxioase generalizate interacţiunile dintre următorii factori: afectivitate negativă sau nevrotism, vigilenţă atenţională şi concentrare la semnale de potenţială ameninţare, o tendinţă spre a interpreta situaţiile ambigue ca ameninţătoare, evitarea pasivă, exagerarea sau amânarea, percepţii necontrolabile şi imprevizibile, evitarea cognitivă, distragerea atenţiei sau alte eforturi active de a rezista sau de a neutraliza frica.

Anxietatea sau angoasa este o stare emoţională formată din trei elemente esenţiale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol şi un sentiment neputinţă totală în faţa acestui pericol.

Tulburările anxioase se deosebesc de anxietatea de zi cu zi prin faptul că frica este mai intensă (de ex. atacuri de panică), durează mai mult (anxietatea poate persista luni întregi în loc să dispară după ce situaţia stresantă a trecut) şi duce la fobii care afectează funcţionalitatea persoanei.

ETIOLOGIA ANXIETǍŢII

Conform concepţiei freudiene, anxietatea este un semnal pentru pericolul penetrării în conştient a dorinţelor infantile inacceptabile, refulate. Dacă apărările pacientului nu reuşesc să neutralizeze pericolul, apare anxietatea simptomatică, iar teoriile moderne analitice afirmă că, prin cedarea completă a mecanismelor de apărare, anxietatea progresează spre un status de panică.

De asemenea, psihanaliştii afirmă că, prin perceperea anxietăţii ca o tulburare, se pierde din vedere semnificaţia ei de semnal de avertizare şi există pericolul ignorării cauzelor subiacente. Scopul intervenţiei terapeutice nu este, în primul rând, eliminarea anxietăţii, ci creşterea toleranţei persoanei la aceasta, pentru a putea percepe corect semnalul şi conflictul subiacent. Aceeaşi teorie susţine că tratarea cu mijloace psihofarmacologice in exces a anxietăţii înseamnă a ignora situaţiile de viaţă care au determinat apariţia ei.

Conform teoriilor comportamentale, anxietatea este răspunsul condiţionat la stimuli specifici de mediu sau răspunsul imitativ al anxietăţii părinţilor după unul din următoarele modele:

— Modelul conditioniirii clasice, care implică asocierea unui stimul nociv (stimul necondiţionat) cu un stimul iniţial neutru (o situaţie socială, un obiect etc.). Apoi apare comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni apariţia anxietăţii. Însă acest model nu permite determinarea stimulului anxios.

— Frica de apariţia fricii şi condiţionarea interoceptivă. Frica cea mai mare a persoanei este apariţia anxietăţii, ci nu situaţia fobică în sine. Astfel, pare că stimulii interni negativi (durere de cap, ameţeală, crampe stomacale etc) pot deveni factori declanşatori pentru anxietate. Din acest motiv, devenim foarte atenţi la reacţiile interne pentru a depista apariţia anxietăţii. Acest model nu poate explica identitatea dintre stimulii condiţionaţi şi cei care apar în anxietate.

— Interpretarea catastrofală susţine că anxietatea este produsă de interpretarea greşită a senzaţiilor corporale. De exemplu: palpitaţiile pot fi interpretate ca un infarct iminent, ameţeala ca debutul unei boli neurologice sau psihiatrice. Modelul acesta nu poate explica apariţia anxietăţii la pacienţi care nu au raportat niciun simptom fizic sau psihic înaintea declanşării anxietăţii.

— Sensibilitatea la anxietate. Acest model susţine existenţa unei predispoziţii, a unei sensibilităţi la anxietate care presupune: reflectarea eronată a simptomelor, apariţia înaintea anxietăţii, predispune la anxietate.

Teoriile biologice se bazează pe studiile făcute pe animale şi susţin importanta factorilor neurobiologici în declanşarea anxietăţii. Există două tendinţe în cadrul acestor teorii: una susţine că modificările biologice reflectă conflictele psihologice, cealaltă susţine că modificările biologice preced şi determină anxietatea. Tendinţa de a experimenta anxietatea în familii se desfăşoară şi din motive care nu sunt pe deplin înţelese. Unii oameni răspund la stres cu excesivă îngrijorare şi tensiune, în timp ce alţii pot prezenta atacuri de panică, hipertensiune, cefalee etc.

CARACTERISTICILE ANXIETǍŢII

Tulburările de anxietate sunt caracterizate de trei factori majori: excitarea somatică, evitarea și percepția unei amenințări (reale sau imaginare). Aceştia se influențează şi se potenţează reciproc. O stare de excitare somatică accentuată este un semn distinctiv al oricărei tulburări anxioase și poate consta în atacuri de panică, perioade intense și rapide de excitare somatică. Anxietatea poate fi declanşată de stimuli interni sau externi.

Evitarea sau comportamentul inițiat pentru a controla sau a reduce excitația, este o caracteristică de bază a tuturor tulburărilor de anxietate. Evitarea implică de obicei un comportament deschis, dar mulţi indivizi afectaţi de anxietate se angajează în strategii de evitare mai subtile. De exemplu, o persoană poate rămâne într-o situație anxioasă, dar poate iniția un comportament de atenuare (de exemplu, consumul de alcool) sau o strategie cognitivă (de exemplu, distragerea atenției). Evitarea “validează” anxietatea si întreţine simptomele tulburării.

A treia componentă comună a spectrului tulburărilor de anxietate este percepția amenințării. Ea poate să conțină: (a) credințe catastrofale (de exemplu, în tulburarea de panică: palpitaţiile inimii pot fi interpretate ca dovadă a unui atac de cord); (b) experiența subiectivă de a avea un control personal limitat asupra evenimentelor temute (de exemplu, în tulburarea de anxietate generalizată: credința că nu se poate prezice sau controla siguranța copiilor); (c) hipervigilență sau anticipare cronică la stimuli temuți (de exemplu, în tulburarea de stres posttraumatic: vigilență spre indicii care amintesc de un eveniment traumatic recurent iminent); și (d) atenția concentrată sau tendința de a restrânge atenţia pe o amenințare percepută (de exemplu, în fobia socială, sunt deseori indicii legate de respingere).

CARE SUNT SIMPTOMELE ANXIETǍŢII?

Conform DSM5 criteriile de diagnostic pentru Tulburarea anxioasă generalizată sunt:

  1. Anxietate și îngrijorare anticipatorie excesive, prezente majoritatea zilelor, timp de cel puțin 6 luni, cu privire la unele evenimente sau activități
  2. Persoanei îi este dificil să-și controleze îngrijorarea.
  3. Anxietatea și îngrijorarea se asociază cu cel puţin trei din următoarele șase simptome (dintre care cel puțin câteva simptome au fost prezente majoritatea zilelor, în ultimele 6 luni):

Notă: La copii este necesar doar un simptom.

  1. Neliniște sau senzație de a fi la limită
  2. Fatigabilitate (oboseală)
  3. Dificultăți de concentrare sau senzație de minte goală
  4. Iritabilitate
  5. Tensiune musculară
  6. Tulburări de somn (dificultăți de adormire sau de a menține somnul, sau neliniște, somn nesatisfăcător)
  7. Anxietatea sau simptomele somatice cauzează disconfort semnificativ clinic sau disfuncţionalitate în domeniile social, profesional sau în alte arii importante de funcționare.
  8. Perturbarea nu poate fi atribuită efectelor consumului unei substanțe (e.g., un drog de abuz, un medicament) sau altei afecțiuni medicale (hipertiroidism).
  9. Perturbarea nu este mai bine explicată de altă tulburare mintală (e.g., anxietatea privind declanșarea unor atacuri de panică în tulburarea de panică, tulburarea anxioasă socială, contaminarea sau alte obsesii în tulburarea obsesiv-compulsivă, separarea de persoanele de atașament în tulburarea anxioasă de separare, amintirea evenimentelor traumatizante în tulburarea de stres posttraumatic, creșterea în greutate în anorexia nervoasă, acuzele somatice în tulburarea cu simptome somatice, imperfecțiuni ale aspectului fizic în tulburarea dismorfică corporală, frica de a avea o boală gravă în tulburarea nosofobică, sau conținutul ideilor delirante în schizofrenie sau tulburarea delirantă).

ALTE TULBURǍRI ANXIOASE

— Tulburarea anxioasă de separare: anxietate excesivă, inadecvată stadiului de dezvoltare, privind separarea de persoanele de ataşament

— Mutismul selectiv: incapacitatea de a vorbi în situaţii în care este de aşteptat să vorbească, în timp ce în alte situaţii vorbeşte

— Fobia specifică: este o anxietate exagerată faţă de un obiect sau de o situaţie specifică

— Tulburare anxioasă socială: frica de situaţii în care individul se simte expus evaluării celorlalte persoane

— Tulburarea de panică: se referă la recurenta imprevizibilă a atacurilor de panică

— Agorafobia: anxietate marcată privind cel puţin două situaţiile: utilizarea transportului public, prezența în spații deschise, prezența în spații închise, statul la rând sau în mulțime, ieșirea singur în afara casei.

— Tulburarea anxioasă indusă de substanţe sau medicamente: analizele dovedesc faptul că atacurile de panică şi anxietatea s-au manifestat la scurt timp după ingerarea de substanţe sau medicamente.

— Tulburarea anxioasă secundară unei afecţiuni medicale: în istoricul pacientului sunt dovezi că atacurile de panică şi anxietatea sunt consecinţa fiziopatologică a unei afecţiuni medicale.

CUM SE TRATEAZǍ ANXIETATEA?

Când este anxietatea în boală?

Crizele ocazionale de anxietate sunt absolut normale și unul dintre costurile inevitabile de a fi și de a rămâne în viață. Cu toate acestea, uneori grijile scapă de sub control. Acestea pot apărea fără niciun motiv vizibil, pot fi disproporționate față de situație sau pot dura dincolo de eforturile pentru a rezolva orice problemă posibilă. Îngrijorarea sau simptomele fizice vă determină să evitați situațiile care pot declanșa disconfort. Anxietatea devine o tulburare atunci când consumă prea mult efort mental sau interferează cu activitățile și performanța persoanei.

Tulburările de anxietate pot fi deseori abordate cu succes prin psihoterapie, singură sau în combinație cu medicamente și cu schimbări ale stilului de viață. Terapia cognitiv-comportamentală adaptată anxietăților specifice ale unui individ este o opțiune. Pacienții învață să conteste tiparele de gândire distorsionate care creează atât de multă suferință. Nu evenimentul activator este cel care ne creează suferința, ci felul in care îl interpretăm. În procesul terapeutic pacienții sunt ajutați sa identifice aceste distorsiuni cognitive (gȃnduri negative), să le combată prin interogare și să le inlocuiască cu gȃnduri raționale.

Lista distorsiunilor cognitive

  1. Gândirea dihotomică: tendinţa de a aprecia lucrurile în culori extreme, alb-negru, de a plasa experienţele de viaţă şi persoanele în două categorii distincte, diametral opuse (bun – rău, frumos –urât etc.). Daca un anumit lucru nu a fost realizat perfect, acesta va fi considerat un eşec. Astfel, o tânăra care face cură de slăbire si mănâncă o linguriţă de îngheţata îşi spune : „dieta mea este total compromisă”. Gândul negativ o supără atât de mult încât până la urmă mănâncă toată cutia de îngheţată (consecinţa comportamentală disfuncţională).
  2. Suprageneralizarea: extragerea unei reguli generale sau concluzii, pe baza unuia sau mai multor incidente izolate şi utilizarea arbitrară a acestei reguli în alte situaţii care se potrivesc sau nu cu regula respectivă – tendinţa de a considera ca un eveniment negativ singular reprezintă un model care se va repeta la nesfârşit, utilizând termeni ca “totdeauna”, “niciodată”. Tânărul părăsit de iubita îşi va spune : “niciodată n-o să-mi găsesc o prietenă”.
  3. Filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului sau abstragerea selectivă: centrarea pe un detaliu scos din context şi conceptualizarea întregii experienţe în funcţie de acesta – tendinţa de a alege un singur eveniment negativ si a se concentra atât de puternic asupra acestuia încât întreaga realitate devine deformată si întunecată. Astfel, dacă un autor a auzit mai multe comentarii elogioase referitoare la cartea sa şi doar unul negativ, el va fi obsedat zile in şir doar de respectivul comentariu critic.
  4. Desconsiderarea pozitivului: tendinţa de a respinge toate experienţele pozitive, afirmând ca acestea nu contează. Astfel, daca o persoana a realizat un lucru bun, îşi va spune fie ca acel lucru nu este suficient de bun, fie ca oricine altcineva ar fi procedat la fel.
  5. Desprinderea unor concluzii pripite sau inferenţa arbitrară: extragerea unei concluzii specifice în lipsa dovezilor care să o susţină sau în prezenţa dovezilor care o infirmă. De cele mai multe ori se regăseşte sub forma interpretării negative a unor situaţii atunci când nu există suficiente date care să stea la baza concluziilor formulate.

In această categorie sunt incluse :

– citirea gândurilor: a conchide in mod arbitrar că cineva îţi este ostil, sau gândeşte ceva în legătură cu tine, fără să verifici acest lucru, sau să ai vreo dovadă în acest sens.

– ghicirea viitorului: a prezice faptul că lucrurile vor lua o întorsătură nefericită.

Astfel, înainte de a da un examen, studentul îşi spune : “voi pica cu siguranţă acest examen”.

  1. Catastrofizarea: tendinţa de a exagera consecinţele negative ale unui eveniment sau altul din realitate, până la extrem, uneori. Astfel, un eveniment neplăcut care s-a petrecut sau se va petrece în viitor este considerat nu doar neplăcut ci teribil, îngrozitor, de nesuportat („va fi îngrozitor dacă voi pica acest examen”).
  2. Judecata afectivă: tendinţa de a presupune că stările afective negative reflectă realitatea, inversându-se raportul cauză-efect. “Mi-e frică să zbor cu avionul, asta înseamnă că este foarte periculos să călătoreşti cu avionul” sau : “Mă simt inferior si asta înseamnă că nu este nimic de capul meu” etc.
  3. Imperativele categorice: tendinţa de a gândi că lucrurile trebuie neapărat sa corespundă dorinţelor sau expectaţiilor personale. Astfel, un student eminent îşi spune, după ce a dat un examen greu : “Nu ar fi trebuit să fac atâtea greşeli”, iar o tânăra, la rândul ei, gândeşte astfel : “El trebuie neapărat să mă iubească si să se comporte aşa cum doresc eu”.

Afirmaţiile de tipul “trebuie neapărat”, referitoare la propria persoană, generează culpabilitate si frustrare, in timp ce acelaşi tip de afirmaţii cu privire la ceilalţi sau la lumea înconjurătoare conduc la supărare si frustrare. (“El nu ar fi trebuit să fie atât de încăpăţânat si certăreţ”)

  1. Etichetarea: reprezintă o formă a tipului de gândire “totul sau nimic”. Astfel, in loc să-si spună : “am făcut o greşeală”, subiectul îşi adaugă o etichetă : “sunt un ratat”.

Etichetarea reprezintă o modalitate iraţională de a gândi, pentru că oamenii nu pot fi evaluaţi global, identificaţi cu toate calităţile şi defectele lor. Oamenii reprezintă fiinţe reale, in timp ce “rataţii”, “frustraţii” sau “nebunii” nu sunt altceva decât abstracţiuni care generează mânie, anxietate, frustrare şi imagine de sine scăzută. Etichetele negative pot fi aplicate si altor persoane. Astfel, dacă cineva ne-a făcut o nedreptate, avem tendinţa de a-l cataloga drept un om rău.

  1. Personalizarea si blamarea – Tendinţa de a te simţi responsabil pentru o situaţie pe care nu o controlezi pe deplin. Astfel, o soție maltratată de soţ îşi poate spune : “dacă aş fi mai bună la pat, el nu m-ar mai bate”. Exista însă si persoane care procedează invers, blamându-i pe alţii sau împrejurările pentru necazurile lor si ignorând modul în care ei au contribuit la apariţia problemelor respective. “Căsnicia mea merge atât de prost deoarece şotul meu este total iresponsabil.” Blamarea altora nu dă rezultate bune, pentru că persoana blamată se va simţi transformată în “ţap ispăşitor” şi va avea tendinţa de a arunca înapoi vina „blamatorului”.
  2. Realizarea unor comparaţii inechitabile: tendinţa de a interpreta evenimentele conform unor standarde nerealiste, de a se compara în permanenţă numai cu persoane care au performanţe superioare lui.
  3. Orientarea plină de regrete către trecut: persoana îşi concentrează atenţia asupra acelor lucruri pe care ar fi trebuit să le facă mai bine în trecut, scăpând din vedere prezentul şi viitorul – „nu ar fi trebuit să fi spus acel lucru”.
  4. Orientarea “ce ar fi dacă”: tendinţa de a-şi adresa sau de a adresa celorlalţi tot felul de întrebări în legătură cu evenimente negative care s-ar fi putut întâmpla sau se vor putea întreba şi de a nu fi mulţumit niciodată de răspunsuri – „ce va fi dacă voi leşina sau îmi voi pierde autocontrolul?”
  5. Respingerea contraargumentelor: tendinţa de a respinge toate argumentele care contrazic gândurile şi convingerile sale negative – un tânăr care consideră că nu merită să fie iubit va tinde să respingă orice dovadă legată de faptul că cineva ţine la el sau îl apreciază.
  6. Intoleranţa la frustrare: evaluarea unei situaţii ca fiind intolerabilă , imposibil de suportat, acceptat sau trăit cu ea. Eroarea constă în faptul că extindem sentimentul de neplăcere sau disconfort determinat de situaţie, la statut de nesuportabil sau intolerabil, de a nu mai putea face faţă efectiv, deşi, adeseori continuăm să supravieţuim în astfel de situaţii. Faptul că nu mai suntem dispuşi să o tolerăm şi că facem tot ceea ce ţine de noi să o schimbăm nu înseamnă că este imposibil de tolerat şi că nu putem să ne bucurăm de alte situaţii şi chiar să experienţiem emoţii pozitive

Terapia prin expunere, în care pacienții sunt expuși în siguranță și treptat la temerile lor, astfel încât să nu le mai evite, este o parte esențială a majorității tratamentelor pentru anxietate. Medicamentul este adesea folosit pentru a ajuta pacienții să controleze simptomele suficient pentru a se concentra pe psihoterapie.

Modelele psihodinamice susțin că tulburările de anxietate sunt înrădăcinate în conflicte inconștiente, interpersonale care au o relaţie simbolică cu stimulii fricii. Prin urmare, tratamentul este axat pe analiza rădăcinilor genetice ale anxietății și pe descoperirea conflictelor inconştiente, conflicte care par să mențină tulburarea. Mijlocul schimbării este relația terapeutică în sine. În terapia analitică sau psihodinamică, conversația va duce în cele din urmă la apariția rădăcinilor anxietăţii pacientului şi îl va ajuta sa revină la o viață satisfăcătoare.

Schimbările stilului de viață joacă un rol important în gestionarea pe termen lung a anxietății. Exercițiile de respirație și programele de meditație vizează toate fațetele specifice ale tulburării. Anxietatea necesită tratament activ, în caz contrar, constrânge viața și tinde să devină o afecțiune cronică. Unele dintre cele mai eficiente modalități de a controla anxietatea implică modificarea stilului de viață sau a comportamentului.

Calmarea minții prin meditație este o tehnică orientală care este valorificată și în culturile occidentale. Activitatea regulată, cum ar fi alergarea sau mersul pe jos ajută la eliberarea tensiunii musculare. De asemenea, produce modificari pozitive în creier. Una dintre cele mai eficiente măsuri poate fi respirația profundă (numită și respirație diafragmatică). Are un efect direct asupra sistemului nervos, inducând o stare de calm și frânând sentimentele de amenințare.

 

Cuprins:

Ce este anxietatea?

Etiologia anxietăţii

Caracteristicile anxietăţii

Care sunt simptomele anxietăţii?

Alte tulburări anxioase

Cum se trateazăa anxietatea?

Surse:

https://www.psychologytoday.com/us/basics/anxiety

https://www.psychologytoday.com/intl/basics/anxiety/the-causes-anxiety

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders: DSM-5.

https://www.foleon.com/blog/best-free-business-stock-photo-websites?hs_amp=true

Contact :

Locație: Zona Timpuri Noi, Tineretului, Sector 4, Bucuresti

E-mail: office@elenarosca.ro

Telefon: +4 0724 191 553

Error: Contact form not found.